interesant articol!
experienţa mi-a demonstrat că e întotdeauna o legătură între obiceiul de a lăsa un bacşiş (cât de cât, nu cine ştie ce) unui om care ţi-a făcut un serviciu şi pe care n-o să-l mai vezi niciodată, pe de-o parte, şi caracterul blând al celui care lasă bacşişul. aceşti oameni pur şi simplu se simt bine când reuşesc să facă o minimă bucurie cuiva, se "întoarce" asupra lor, le oferă un soi de echilibru sufletesc necombinat cu niciun fel de interes.
 

Din păcate în bacşişul românesc este inclusă şi şpaga oferită medicilor sau cadrelor didactice.
Dacă adaugi sumele uriaşe cu care sunt mituite notabilităţile noastre corupte pentru a atribui contracte dubioase sau chiar frauduloase îţi mai păstrezi oare echilibrul sufletesc?
 

Prima reacţie: nuuuu, n-au nicio legătură una cu alta.
Şi totuşi, cine stabileşte graniţa între bucurie şi... puşcărie?
Remeş, cazul celebru, şi-a furat-o pentru o traistă de cârnaţi. Nişte tanti de la nuş ce Administraţie Financiară, pentru două lenjerii de pat. Suind, „atenţiile” or creşte şi ele. Exponenţial! Juriştii au o sintagmă („în formă calificată”) care separă un pic ciubucul pe care i-l laşi frizerului sau taximetristului, de mita pe care o directoare o cere (prin secretară) ca să-ţi primească copilul de clasa I în şcoala pe care ai ales-o tu. Dacă intră în discuţie eventuale interese, desigur se duce pe pustii echilibrul despre care scriam.
Multe, multe mizerii în balta asta din care mai răsare şi câte un nufăr...
Scuze pentru megacomentariul acesta! :)

 

Mulţumesc că mă bagi în seamă, chiar dacă nu accepţi comentarii pe blogurile proprii.