Nu-l cunosc pe moşu, iar de blogul lui, născut de vreo lună şi jumătate, am dat întâmplător. În general, mă străduiesc să evit expresiile considerate necuviincioase în posturile mele. Totuşi nu rezist tentaţiei de a vă propune să citiţi postul lui moşu întitulat Bunica şi curva.
Vă recomandând postul şi pentru că printre oamenii care mi-au fost foarte apropiaţi era un preot care slujise peste o jumătate de secol într-un sat din Bărăgan. Când au venit comuniştii la putere era un om avut. La sfatul inspirat al unui prieten, şi-a donat tot pământul statului, înainte să fie declarat chiabur. A avut ani de zile o bocceluţă pregătită pentru o eventuală arestare. N-a făcut puşcărie, poate şi pentru că se bucura de simpatia sătenilor.
La revoluţie, preotul avea 85 de ani şi locuia în Bucureşti, în preajma copiilor lui. A trăit până în 1999 şi doar în ultimul an, când se apropia de 94 de ani, l-au biruit slăbiciunile bătrâneţii şi n-a mai ieşit din casă.
Neobişnuit mi s-a părut faptul că omul ăsta n-a fost nici măcar o dată la vot, după 1989. „Nişte ticăloşi toţi ăştia care se bagă în politică. Şi înainte de război era la fel” spunea el.

Şi totuşi...
Atât bunica lui moşu cât şi preotul aveau încredere în trecut. Aşa se şi cădea: ei foloseau aceeaşi plită toată viaţa.
Azi, înlocuim calculatorul cu altul nou la 3 ani, dar răbdăm o ticăloşie politică transpartinică de 18 ani. Dacă nu vom încerca măcar să-i schimbăm componentele, nu vom avea acces la civilizaţie. Să încercăm să trimitem, măcar treptat, curvele politice acolo unde le e locul.