Suntem mulţi cei care avem senzaţia că trăim azi în România din scrierile lui Caragiale.
Citez din schiţa “Românii verzi”, care înscriu printre “principiile sănătoase de progres naţional” aserţiunea: “A iubi neamul său e peste putinţă din partea aceluia care nu urăşte celelalte neamuri”.
Iar Caţavencu din Scrisoarea Pierdută zicea: “Să-şi vază de trebile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu... N-are prin urmare dreptul să se amestece într-ale noastre...”
Probabil nu vă amintiţi cum explica pensionarul Conu’ Leonida că va fi după biruirea reacţiunii: “mai întâi şi-ntâi nu mai plăteşte niminea bir... al doilea că fieştecare cetăţean ia câte o leafă bună pe lună, toţi într-o egalitate…pensia e başca, o am după legea a veche, e dreptul meu”.
E drept că pentru unele formulări caragialeşti este necesară o actualizare lingvistică pentru a le înţelege valabilitatea astăzi, ca în cazul replicii lui Farfuridi către Caţavencu: „pe de o parte opoziţie la toartă, pe de altă parte teşcherea la buzunar!”.
Profit de un articol al profesorului Rodica Zafiu de la Facultatea de Filologie care scrie interesant despre unele forme lexicale şi expresii ieşite din uzul curent pe care le întâlnim în textele lui Caragiale.