Televiziunile noastre, în marea lor majoritate toxice şi imbecilizante, ne servesc în talkshowuri şi în diverse alte emisiuni măştile cu care îşi acoperă chipul tot felul de personaje dezgustătoare: sub masca multor jurnalişti şi comentatori se ascund şantajişti, profesionişti ai corupţiei, scormonitori prin gunoaie cu bogăţii incredibile precum Dan Diaconescu, mercenari ai celor care ne-au jefuit în ultimele două decenii, iar sub masca oamenilor politici se ascund nulităţi ale căror unice competenţe sunt corupţia, înhăitarea în găşti mafiote şi hoţia.
Pentru că lipsa endemică de educaţie din România îi determină pe îngrozitor de mulţi din concetăţenii noştri să aibă încredere în minciunile mascaţilor de la televizor, mi-a atras atenţia o postare interesantă de pe un blog al unei clujence, întitulată Masca, între intim şi social care prezintă fragmente din istoria măştilor şi arată cum am învăţat, cu ajutorul măştilor, să părem ceea ce nu suntem.
Postul nu se referă la faptele scârboase care m-au determinat să vi-l recomand, dar concluzionează că masca introduce anonimatul, acea ruptură care separă subiectul nu numai de sine, dar şi de contextul său social şi de întreaga realitate.
Poate că afirmaţia din blog că articularea celor două lumi inseparabile (realitatea şi afişarea mascată) este probabil cea mai mare provocare umană constituie o exagerare, dar dacă ne gândim la masca sub care se ascund interesele marii industrii farmaceutice, la toxicitatea nemenţionată niciodată în reclame a multor produse alimentare sau la minciunile care ni se servesc cu privire la tranziţia către energiile neconvenţionale, parcă ajungem la concluzia că multe elemente esenţiale ale lumii moderne sunt mascate.