Ne merităm nimicnicia
Reproduc o postare publicată pe acest blog cu câţiva ani în urmă, pentru că mi se pare că inconştienţa noastră, care permite ticăloşimii aflate la cârma ţării să ne mâne din rău în mai rău, se acutizează.
În postarea nouă am înlocuit linkul către articolul din Dilema, care acum este accesibil doar pentru abonaţi, cu linkul către un text din Vox Publica, în care Alin Fumurescu, un expat apreciat în Statele Unite, reproducea articolul din Dilema.
Nu am auzit de Andreea Nicoleta Sepi până acum câteva zile când i-am parcurs un articol publicat în Dilema Veche.
Răscolind webul am aflat că a urmat studii economice la Timişoara, completate cu specializări în Anglia, Germania şi în Statele Unite, că a lucrat un timp în România, stabilindu-se apoi în oraşul bavarez Regensburg, unde se ocupă ca freelancer de traduceri din şi în română, engleză, germană, cunoscând terminologia specifică unui mare număr de domenii.
Îndrăznesc să fac ipoteza că românca din Regensburg munceşte conştiincios, duce o viaţă decentă, fără a a se bucura de o abundenţă deosebită şi este probabil afectată de criză.
Îmi îngădui remarca personală că, în timpul limitat pe care l-am petrecut în landul bavarez, eu am avut senzaţia pregnantă că acolo domnesc meritocraţia şi respectarea legii. Neplata impozitelor datorate statului se soldează inevitabil cu închisoarea.
Mi-a rămas întipărit în minte gestul neamţului care m-a oprit să traversez pe roşu o trecere de pietoni, pe o stradă destul de îngustă din Nurnberg, deşi nu se vedea nici urmă de maşină pe drum. Când am încercat să conving un localnic că fusesem supus unui abuz, deoarece traversarea mă punea doar pe mine în pericol, fără a-i afecta pe alţii, răspunsul surprinzător pe care l-am primit a fost: „exista riscul ca un copil care te vedea să-ţi urmeze exemplul”.
Am simţit nevoia să fac această scurtă prezentare a activităţii şi condiţiilor în care se desfăşoară viaţa autoarei articolului
Rămasul și întorsul în țară din Dilema, care m-a şocat prin revolta şi obida cu care autoarea spune pe nume unor fapte cu care, noi băştinaşii, ne-am obişnuit, în care cei mai mulţi dintre noi sunt implicaţi şi pe care mulţi români încep să le considere normale sau, cel puţin, inevitabile.
Cuvintele adresate altor emigranţi cu care se încheie articolul ar trebui să ne zguduie inerţia: „posibilitatea acelui acasă la care visezi mereu şi-n care, ca emigrant român, eşti suspendat o viaţă întreagă, de fapt nu există. A murit şi, încet-încet, va muri şi în tine”.
Etichete: Despre noi, Redivivus