O dizertaţie de master din anul 2006 de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj este întitulată Relaţia dintre politică, cultură şi religie în Elveţia şi România. O comparaţie.
Lucrarea are o temă surprinzătoare, dat fiind faptul că deşi România şi Elveţia sunt ţări diferite din cele mai multe puncte de vedere, sunt deosebit de importante pentru înţelegerea modului în care s-a născut ansamblul lumii europene.
Tratând aspectele religioase, sociale şi etnice în diverse etape ale istoriei celor două state, dizertaţia analizează particularităţile fiecăruia.
Elveţia s-a format ca stat afirmându-şi independenţa faţă de Imperiul Romano-German, faţă de Franţa aflată într-o expansiune aproape continuă timp de o mie de ani şi faţă de o Italie fărâmiţată politic, dar cu o mare putere de atracţie din punct de vedere cultural şi economic până în secolul al XIX-lea.
Reuniunea primelor 3 cantoane eveţiene care au constituit nucleul Confederaţiei datează din 1291. Dorinţa de unitate a prevalat în faţa disensiunilor şi conflictelor generate de confesiune şi etnie, fapt ce dovedeşte că a fi elveţian a însemnat până la urmă mai mult decât a fi catolic sau reformat, de etnie germană franceză sau italiană, iar prin raportarea la condiţiile externe, elveţienii au dovedit o abilitate politică ce le-a asigurat supravieţuirea ca ţară.
Românii, popor de sinteză traco-latino-slavă şi cu multiple alte influenţe din partea popoarelor care au migrat prin spaţiul carpatic, nu are înscrisă în geneza sa data precisă a apariţiei sale pe scena istoriei. Prin componenta latină, dominantă din punct de vedere lingvistic şi prin cea confesională creştin ortodoxă poporul român are un loc aparte în familia popoarelor latine, ca singurul ortodox, dar şi în familia ortodoxă, ca singurul latin.
Este puţin probabil ca nespecialştii să parcurgă întreaga lucrare, dar sistematizarea materialului permite celor interesaţi de particularităţile unice ale Elveţiei în lume să le descopere şi să le reţină.